VOCEA ROMÂNĂ DIN LUME

Vă propun astăzi o prezentare a istoriei Catedralei ortodoxe române Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail din Paris, în dialog cu Părintele paroh Constantin Târziu.

Situată în inima Parisului, în cartierul latin, aproape de Sorbonna, prima universitate din Europa, și de Catedrala catolică Notre Dame, prima catedrală gotică din lume, Catedrala ortodoxă română este cea mai veche biserică din capitala Franței unde Ortodoxia și-a aflat adăpost.

Pentru că istoria bisericii de pe strada Jean de Beauvais, numărul 9 bis, din al cincilea arondisment al Parisului, a început încă din secolul al XIV-lea.

În anul 1374, regele Franței Carol al V-lea a întemeiat această biserică gotică, numită atunci capela Sfântul Evanghelist Ioan a colegiului Beauvais, doar la câteva decenii după ce, la celălalt capăt al Europei, domnitorii Basarab I și Bogdan I întemeiaseră cele două principate române, Valahia și Moldova.

După o jumătate de mileniu, în 1882, un alt Carol, primul rege al României, a cumpărat biserica, aflată în cartierul universitar, pentru parohia ortodoxă română din Paris, ai cărei membrii erau în majoritate studenți. Pentru că tot mai mulți tineri boieri români veneau la studii în capitala Franței încă de pe la începutul secolului al XIX-lea.

Desigur, interiorul sfântului lăcaș a fost adaptat pentru a corespunde cultului ortodox. Altarul și naosul au fost, în același timp, separate și unite printr-un iconostas sculptat în lemn prețios, de o frumoasă factură neo-gotică, inspirată de stilul arhitectural gotic al edificiului.

Acesta este încununat cu o cruce fleurdelis-ată, adică având la capetele brațelor câte o floare de crin, simbolul monarhiei franceze, la origine un simbol occidental al fecioriei Maicii Domnului, numită aici Doamna noastră, Notre Dame, și considerată a fi ocrotitoare a Franței. Crucea originală amintește discret peste veacuri de ctitorirea bisericii de către regele Franței, Carol al V-lea.

De atunci, vechea capelă catolică franceză a devenit biserica ortodoxă română Sfinții Arhangheli.

Astfel, în această biserică din cartierul latin, s-au întâlnit culturile celor două popoare de origine latină, francez și român, unul din Occidentul și celălalt din Orientul Europei creștine.

Dar în anul 1948, ca reacție la instalarea forțată a comunismului în România, Biserica română din Paris s-a despărțit de Patriarhia Română, refuzând orice legătură cu statul comunist persecutor al creștinilor.

Astfel ea a devenit biserica exilului românesc, adăpost al multor refugiați politici, victime ale regimului comunist, care erau, până la sfârșitul anilor ’80, cei mai numeroși membrii ai diasporei.

În această perioadă dificilă, la biserica română din Paris puteau fi întâlnite toate marile personalități pe care România le-a dat culturii franceze : Virgil Gheorghiu slujea ca preot, Constantin Brâncuși cânta la strană, George Enescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade și chiar Emil Cioran participau la slujbe, iar viitorul ieromonah Rafail Noica descoperea aici Ortodoxia.

Sfântul Arhiepiscop rus din exil Ioan Maximovici slujea, într-o capelă a bisericii române, pentru parohia de exilați sârbi găzduită aici cu ospitalitate de comunitatea românească.

După hirotonia tânărului ieromonah Iosif Pop ca arhiepiscop la Paris, în anul 1998, a început o apropiere între parohia Sfinții Arhangheli și Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale. IPS Iosif a hirotonit doi preoți pentru această parohie.

În duminica de 25 noiembrie 2007, parohia Sfinții Arhangheli a sărbătorit a 125-a aniversare a cumpărării bisericii române din Paris de regele României Carol I și a 115-a aniversare a târnosirii ei de către episcopul Inochentie Ploieșteanu.

Era pentru a treia oară când Mitropolitul Iosif concelebra aici cu Arhiepiscopul Nataniel al diocezei românești din Biserica Ortodoxă a Americii, căreia aparținea canonic această parohie începând cu anul 2000.

La sfârșitul Liturghiei, IPS Iosif a citit mesajul Prea Fericitului Părinte Daniel, noul Patriarh al României, în care acesta cerea iertare și ierta pentru toate neajunsurile și întristările din relațiile între Biserica Ortodoxă Română și această comunitate din diaspora în perioada regimului comunist.

Mesajul patriarhal atât de așteptat a emoționat până la lacrimi episcopi, preoți și credincioși, într-un moment unic de împăcare.

Iertarea sinceră reciprocă a dus la împăcarea definitivă, în 10 mai 2009, când adunarea generală extraordinară a Bisericii române din Paris a decis în unanimitate să treacă în jurisdicția Mitropolitului Iosif al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale.

Asfel a fost vindecată rana despărțirii Bisericii exilului românesc de Biserica mamă, Patriarhia Ortodoxă Română.

Cu adevărat, în această vreme marcată de ură și învrăjbire, faptul de a regăsi unitatea după o despărțire de peste 60 de ani a fost totodată eveniment istoric și miracol.

Un eveniment care a deschis o nouă pagină în istoria bisericii ortodoxe române din Paris, devenită catedrală mitropolitană.

Reunirea vechii și noii diaspore, a refugiaților polititici, exilaților economici și studenților, a întărit comunitatea românească, cea mai mare comunitate ortodoxă din Franța, cu peste 50 de parohii și 9 mănăstiri.

Reprezentați în mozaicul din arcada gotică de deasupra porții catedralei ortodoxe române, Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail, Mai Marii Voievozi ai oștilor cerești, ocrotesc și astăzi unitatea românilor din Paris.

L-am rugat pe Părintele paroh Constantin Târziu să ne evoce câteva personalități și momente importante din istoria catedralei ortodoxe române din Paris.

Cântările liturgice au fost interpretate de grupul psaltic Stavropoleos din București, care a fost invitat în mai multe rânduri să cânte la Catedrala ortodoxă română Sfinții Arhangheli din Paris.

Vă invit să o ascultați astăzi pe violonista Diana Cazaban din Paris, care, pe strune de cuget și suflet, ne va interpreta relația dintre muzica simfonică și spiritualitatea creștină, în lumina experienței sale de 27 de ani de exil.

În România, după ce a absolvit conservatorul din București, a obținut, doi ani la rând, premiul întâi la concursul național de muzică de cameră.

Ajunsă în Franța, doamna Diana Cazaban a intrat, ca vioara întâi, în prestigioasa orchestră simfonică Lamoureux. Împreună cu această cea mai veche orchestră franceză, susține și astăzi concerte în diferite orașe din Europa.

Totodată este profesoară de vioară la Schola Cantorum, una dintre primele școli de muzică din Paris, situată într-o veche abație benedictină din apropierea cartierului latin.

Se ocupă de formarea tinerilor muzicieni și în cadrul orchestrei simfonice a universității Sorbona din Paris.

Ne va evoca astăzi și memoria soțului său, compozitorul Costin Cazaban, care a trecut în veșnicie în urmă cu un an și jumătate.

Am rugat-o pe Diana Cazaban să ne vorbească mai întâi despre începutul exilului său parizian.

În America de Nord există astăzi două dioceze românești.

Episcopia Ortodoxă Română a Americii face parte din Biserica Ortodoxă Americană, are sediul la Detroit și îl are ca întâistătător pe IPS Arhiepiscop Nathaniel Popp, un urmaș al românilor ardeleni emigrați aici la începutul secolului XX.

Arhiepiscopia Ortodoxă Română din cele două Americi face parte din Biserica Ortodoxă Română, are sediul la Chicago și este condusă de IPS Arhiepiscop Nicolae Condrea.

Voi continua astăzi dialogul, început într-o emisiune anterioară, cu Arhiepiscopul Nicolae al celor două Americi despre românii și Ortodoxia de pe continentul nord-american.

Vă propun o întâlnire cu IPS Arhiepiscop Nicolae al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din cele două Americi.

Născut în 1967 în cel mai mare oraș-port al ţării, Constanța, Părintele Nicolae Condrea avea să-şi poarte paşii peste mări şi ţări spre a-i păstori pe românii care trăiesc departe.

Din 1994 a slujit ca preot la parohia românească din Stuttgart, în Germania.

În 2001 a obţinut titlul de doctor în teologie la Strabourg, în Franţa.

La 9 martie 2002, în Statele Unite, a fost ales Arhiepiscop la Congresul special electoral al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române în America și Canada, alegere validată în unanimitate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Tânărul Arhiepiscop Nicolae a devenit astfel întâi-stătătorul celei mai întinse eparhii româneşti, care acoperă două continente : America de Nord şi America de Sud.

L-am rugat pe IPS Arhiepiscop Nicolae să ne vorbească mai întâi despre istoria prezenţei românilor în America.

Vineri 29 aprilie, de sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, cei doi arhiepiscopi români din America, IPS Nicolae și IPS Nathaniel au slujit împreună la Catedrala Sfinții Împărați Constantin și Elena din Chicago. IPS Arhiepiscop Nicolae a mulțumit IPS Arhiepiscop Nathaniel pentru împreuna slujire cu ocazia primei vizite la Catedrala română și la Centrul
Eparhial din Chicago. Deasemeni, despre dorința de a sluji împreună până la împlinirea planului de unitate al românilor ortodocși din America, ca un exemplu de împreună lucrare în Biserica Mântuitorului Iisus Hristos.

Vă propun să ne amintim în această zi de al doilea stat românesc, vecin cu țara noastră.

La Paris, tineri din Basarabia și din România au creat asociația „Toți români” care promovează cultura românească.

Anul trecut ei au întâmpinat ziua națională a României printr-un concert de folclor organizat împreună cu Institutul Cultural Român de la Bruxelles.

Acest concert i-a reunit pe celebrul naist Gheorghe Zamfir din București și orchestra Creator Art a omului de afaceri Iurie Borș din Chișinău. Aceștia au încins o horă a unirii peste Prut și au învârtit-o, în turneu, prin toată Europa, printr-o serie de concerte la Chișinău, Padova, Milano, Bruxelles și Paris.

În sala Teatrului Marie Bell din capitala Franței, maestrul Zamfir, copleșit de emoție, a împărtășit unui public călduros aminitiri din vremea carierei sale internaționale începute la Paris în urmă cu 40 de ani.

Apoi a interpretat, la același vechi nai de care nu se desparte niciodată, celebrul cântec pe care românul parizian Vladimir Cosma l-a compus pentru filmul Marele Blond cu un pantof negru.

Să-l ascutăm, în interpretarea lui Zamfir de acum 40 de ani, înainte de interviul pe care l-am realizat cu marele naist la sfârșitul concertului său din Paris.

Acest cântec îndrăgit de români, Ciocârlia, difuzat și astăzi la Radio Classic din Paris, a constituit punctul culminant al concertului de la Paris.

În tot acest turneu prin Europa, Gheorghe Zamfir a fost însoțit de Iurie Borș, fondatorul orchestrei Creator Art care l-a acompaniat.

Născut într-un sat de lângă Chișinău, Iurie Borș și-a hrănit sufletul încă din copilărie cu frumusețea folclorului românesc.

După ce a început să producă mobilă și a reușit în afaceri, și-a împlinit visul de a crea o orchestră care să ducă faima cântecului nostru popular în lumea largă.

Prin concertele sale, orchestra Creator Art – Iurie Borș alinează dorul de țară al românilor din diaspora, originari de pe ambele maluri ale Prutului.

L-am rugat pe acest om de afaceri blajin și modest să ne spună mai întâi cum a luat naștere această colaborare cu maestrul Gheorghe Zamfir.

La umbra stejarului din vremea Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, pe pământul rodnic al Basarabiei cresc de veacuri până astăzi români adevărați.

Iurie Borș afirmă identitatea românească a basarabenilor, promovând în lume folclorul nostru autentic.

Mărturia lui amintește și românilor de pe celălalt mal al Prutului, precum și celor din diaspora, că păstrarea identității românești este posibilă doar printr-o luptă permanentă împotriva uitării, cu armele spirituale ale culturii.

Invitatul meu de astăzi, domnul conferențiar doctor Viorel Ștefăneanu, predă literatură comparată și limba franceză la universitatea Paris Est.

S-a născut la începuturile instalării regimului comunist în România. Tatăl său, un profesor universitar cu studii de doctorat la Bordeaux, a fost considerat de noul regim ca fiind burghezo-moșier.
Fapt pentru care copilul Viorel și părinții săi au fost siliți să locuiască într-o singură cameră dintr-o casă naționalizată, unde baia și bucătaria erau comune pentru mai multe familii aflate în aceeași situație.

Înțelelegând din copilărie minciuna și alienarea promovate de sistemul totalitar comunist, tânărul Viorel Ștefăneanu a părăsit România în 1975.

Ajuns, ca refugiat politic, la Paris, a descoperit aici un Occident paradoxal, diferit de ceea ce sperase când plecase de acasă în căutarea libertății.

L-am vizitat pe Viorel Ștefăneanu în studioul său modest de la parter, cu vedere spre o mică grădină ca un colțișor de rai. Am remarcat îndată, pe pereții camerei sale, numeroase icoane, și, așezate pe rafturi, multe cărți dar și vechi casete video cu filme ale marilor
cineaști ca Tarkovski, Dreier sau Bergman.

Aici, acest doctor în literatură comparată la Sorbona, mi-a prezentat perspectiva sa, de « ideologie comparată », asupra comunismului pe care l-a părăsit și capitalismului pe care l-a găsit în Franța.

L-am rugat pe Viorel Ștefăneanu să ne vorbească mai întâi despre motivele plecării sale din România.

Ajuns la Paris în urmă cu peste 30 de ani în căutarea libertății, Viorel Ștefăneanu, conferențiar doctor în literatură comparată, ne-a oferit o îndrăzneață privire comparativă asupra comunismului și capitalismului, două ideologii și sisteme politice pe care le-a
cunoscut bine, din proprie experiență.

Aș adăuga doar că, dincolo de gândirea unică și, respectiv, politicul corect, care le caracterizează, adevărata libertate este cea interioară, după cum ne-a încredințat acum două milenii Cel ce a zis : Adevărul vă va face liberi.

Din mulțimea de martiri ai credinței și patriei noastre care s-au jertfit în închisorile comuniste, vă propun astăzi figura luminoasă a unui mare intelectual ortodox român : Mircea Vulcănescu.

Născut în 1904 la București, Vulcănescu a strălucit în numeroase domenii : a fost filosof, teolog, jurist, sociolog, economist, scriitor, publicist și pedagog.

Între anii 1925 și 1927, a făcut studii de specializare în drept și sociologie la Paris.

Întors în țară, Mircea Vulcănescu a fost Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanțe în guvernul Ion Antonescu din 1941 până în 1944.

Titlul vestitei sale lucrări Dimensiunea românească a existenței definește bine modul de viață al acestui mare român, îndrăgostit de poporul său.

Dar comuniștii l-au condamnat în 1946 la opt ani de temniță grea ca dușman al poporului și criminal de război.

Ca urmare a regimului de exterminare la care a fost supus, a murit pe 28 octombrie 1952 în puşcăria de la Aiud, jertfindu-se pentru aproapele său.

Mircea Vulcănescu a fost evocat duminică, 22 mai, la Catedrala ortodoxă română Sfinţii Arhangheli din Paris, în cadrul primei conferinţe comemorative din seria intitulată Martor și dedicată martirilor-mărturisitori din temniţele comuniste.

Înaltpreasfinţitul Iosif, Mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale și Meridionale, a deschis această seară de pomenire printr-un parastas în memoria marelui filosof creştin.

Comemorarea a continuat printr-o masă rotundă la care au participat Mitropolitul Iosif şi
cele două fiice ale filosofului: Alexandra Elisabeta de Hillerin – Vulcănescu şi Maria Ioana Vulcănescu.

Catedrala a fost plină de români, majoritatea tineri, dornici să descopere o personalitate remarcabilă a neamului românesc.

Înaltpreasfinţitul Iosif a subliniat asemănarea dintre cuvintele lui Mircea Vulcănescu înainte de moartea sa martirică, „Să nu ne răzbunați !”, și cuvintele Mântuitorului Hristos pe cruce, „Iartă-i Doamne că nu știu ce fac !”.

Mediatorul conferinţei a fost Părintele Emilian Marinescu, consilier al Departamentului Cultural al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale.

L-am rugat să ne spună mai întâi cum a luat naștere inițiativa organizării acestei conferințe comemorative consacrate lui Mircea Vulcănescu.

După conferință a urmat o agapă oferită de către familia Vulcănescu.

Apoi le-am invitat pe cele două surori, Alexandra și Maria, să ne evoce amintirea tatălui lor. S-au așezat una lângă alta pe o bancă în capela Catedralei române din Paris și s-au întors în timp pe vremea când erau două copile, Sandra și Măriuca, fascinate de părintele lor drag. Astfel s-au completat una pe alta frățește, într-o evocare mai caldă și mai emoționantă decât cea de la masa rotundă, unde au fost impresionate de publicul atât de numeros.

Întâi i-am dat cuvântul sorei mai mari, Sandra Vulcănescu.

Așadar, Mircea Vulcănescu, cel ce strălucise ca universitar și ca membru al guvernului României, și-a asumat cu smerenie crucea umilinței și suferinței în temnițele comuniste. Acolo s-a asemănat jertfelnic atât de mult Celui răstignit încât fostul său coleg de celulă, Frățescu, mărturisea tuturor: „El a fost Hristosul meu”. Viața în Hristos a martirului Mircea a strălucit în neagra închisoare până la sfârșit, prin jerfa de sine pilduitoare și prin ultimele sale cuvinte „Să nu ne răzbunați!” inspirate de rugăciunea Mântuitorului pe cruce „Iartă-i Doamne că nu știu ce fac!”.

Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard, Potopop al Protopopiatului Franţei din cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, este un exemplu elocvent despre cât de mult poate fi prețuită Ortodoxia de către anumiți intelectuali din Occident.

Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard descinde dintr-o veche familie aristocratică franceză. Dealtfel o nobleţe spirituală, autentic creştină, i se poate citi pe chip şi în gesturi. Este profesor universitar de limbi clasice şi preot paroh al parohiei ortodoxe francofone Saint Germain și Saint Cloud din Louveciennes, în apropierea Parisului.

După ce, în urmă cu aproape patruzeci de ani, a devenit ortodox în Biserica Ortodoxă Română, Părintele Marc-Antoine a vizitat adeseori România.

Copil fiind, l-am văzut pentru prima oară în anii ’80, slujind ca preot la Mânăstirea Antim din Bucureşti împreună cu duhovnicul său, Părintele stareț Sofian Boghiu. Chipul ascetic al acestui preot ortodox francez, care făcea eforturi să slujească în limba română și roșea de fiecare dată când se încurca, mi-a făcut o impresie puternică. Dar n-am îndrăznit atunci să-i vorbesc.

L-am revăzut și ascultat în 1990, vorbind la prima întâlnire organizată de Frăția Ortodoxă Română la București, când am avut și privilegiul unei prime convorbiri.

Apoi l-am citit în cartea Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, apărută în 1995 la Sibiu, pe care o publicase mai întâi în 1993 la Paris, cu titlul Ose comprendre que je t’aime, în traducere: „Îndrăznește să înțelegi că te iubesc”.

Prin această carte, în care prezenta convorbirile sale cu Părintele Academician Dumitru Stăniloae, publicul francez a putut să-l cunoască mai bine pe marele teolog român.

Din 2001, când am creat emisunea L’Eglise orthodoxe aujourd’hui, Biserica Ortodoxă astăzi, unica emisiune ortodoxă săptămânală din Paris, a cărei difuzare continuă la Radio Notre Dame în fiecare duminică, Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard este invitatul meu preferat, mereu dispus să-mi acorde un interviu, cu amabilitatea și competența care-i sunt caracteristice.

Pe cei care înțelegeți limba franceză, vă invit să-l ascultați în emisiunile L’Eglise orthodoxe aujourd’hui, disponibile pe site-ul emisiunii la adresa ortradio.free.fr .

Dar astăzi avem bucuria de a-l asculta vorbind în limba noastră, cu smerenie, eleganță și umor.

Părinte Marc-Antoine, pentru început vă rog să ne vorbiţi puţin despre dumneavoastră şi să ne spuneţi de ce aţi devenit creştin ortodox.

Cu un spirit de observație fin și duhovnicesc, bazat pe vasta sa cultură franceză și română, precum și pe experiența sa de viață ortodoxă autentică, preotul francez Marc-Antoine Costa de Beauregard ne-a prezentat esența spiritualității românești cu căldura inimii sale române.

Se cuvine așadar să punem la inimă cuvintele sale și să ne străduim ca, în țările unde locuim, să dăm mărturie prin viața noastră despre o civilizație românească a bunei cuviințe, a echilibrului duhovnicesc și a comuniunii persoanelor.

Vă invit să ascultați astăzi doi francezi care au îndrăgit cultura română și au învățat limba noastră pentru a o cunoaște mai îndeaproape: unicul episcop ortodox francez, P.S. Marc Nemțeanul și Părintele Protopop Marc-Antoine Costa de Beauregard.

Născut în 1958, la Paris, Marc Alric a absolvit Facultatea de Arhitectură şi Institutul de Urbanism din capitala Franței.

Descoperind Ortodoxia, a renunțat la cariera sa de arhitect parizian și a intrat în Mănăstirea Sihăstria din Moldova, unde a fost tuns în monahism în 1992 și a început să învețe limba română.

Apoi a fost hirotonit preot de către P.F. Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, şi a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi în anul 1995.

Întors în Franţa, a petrecut câţiva ani în Mănăstirea Sfântul Siluan de la Saint-Mars-en-Locquenay.

Din 2003 i-a fost încredinţată spre păstorire parohia ortodoxă francofonă Sfântul Iosif din Bordeaux.

A tradus în franceză volumul Arhimandritului Ioanichie Bălan, Viaţa Părintelui Cleopa, publicat în colecția Mari părinți duhovnici ai secolului XX a editurii L’Age d’Homme, în 2004.

După ce a fost propus de Mitropolitul Iosif și ales de Sfântul Sinod, în sâmbata luminată a anului 2005 Părintele Marc a fost hirotonit Episcop vicar al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, cu titlul de Nemțeanul. Slujba a fost săvârșită, la Biserica românească Sfinții Arhangheli din Paris, de opt ierarhi români în frunte cu Mitropolitul Daniel al Moldovei și Bucovinei.

Vestea hirotoniei întru episcop ortodox a parizianului Marc Alric de către ierarhii români a fost primită cu bucurie de toți ortodocșii francezi.

Astăzi, Episcopul vicar Marc Nemțeanul îl ajută pe Mitropolitul Iosif în păstorirea parohiilor ortodoxe române și franceze din Franța.

L-am rugat pe P.S. Marc să ne spună mai întâi cum a cunoscut credința ortodoxă.

Întâlnirea cu Biserica Ortodoxă Română le amintește francezilor de trecutul ortodox al țării lor, de Galia romană care a rodit mulți sfinți ai Bisericii universale.

P.S. Marc a devenit un ortodox galo-român și mulțumită sfaturilor prietenului său, un alt francez cu inimă română numit Marc, Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard, Protopop al Protopopiatului Franţei din cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale.

Părintele Marc-Antoine a prezentat convorbirile sale cu Părintele Academician Dumitru Stăniloae, în cartea Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, pe care a publicat-o mai întâi în 1993 la Paris, cu titlul Ose comprendre que je t’aime, în traducere: „Îndrăznește să înțelegi că te iubesc”. Prin această carte publicul francez a putut să-l cunoască mai bine pe marele teolog român.

L-am rugat pe Părintele Marc-Antoine să ne spună cum l-a cunoscut pe Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.

Cântările liturgice pe care le-ați ascultat au fost interpretate de corala parohiei ortodoxe francofone Saint Germain și Saint Cloud din Louveciennes, în apropierea Parisului, al cărei paroh este Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard.

Numele său, Beauregard, semnifică “privire frumoasă”, așa cum este privirea celor doi galo-români cu o vastă cultură franceză și română, preotul Marc-Antoine și episcopul Marc Nemțeanul, asupra valorii spiritualității și civilizației românești.

Fie ca aceste mărturii ale unor francezi care și-au ales apartenența duhovniceasca la Biserica Ortodoxă Română să ne fie spre conștientizarea importanței tezaurului nostru strămoșesc.

Vă invit să ascultați astăzi partea a doua a dialogului, pe care l-am început într-o emisiune precedentă, cu domnul academician Eugen Simion, unde vom stărui asupra Europei creștine și spiritualității românești.

Între 1998 și 2006, Eugen Simion a fost președintele Academiei Române, al cărei membru este de 20 de ani.

Actuamente este membru în 4 academii din Europa și corespondent al Academiei de Științe Politice și Morale din Franța.

De peste o jumătate de veac activitatea omului de cultură Eugen Simion aduce multe roade bune. Unele dintre acestea au fost menționate în emisiunea trecută, altele vor fi prezentate astăzi.

Amintesc acum doar că este „părintele Zilei Culturii Naționale”, sărbătorită pentru prima dată la 15 ianuarie 2011.

În 1999, sub auspiciile Academiei Române, a creat Fundația Națională pentru Știință și Artă, al cărei președinte este și astăzi.

Din 2001, Eugen Simion organizează în fiecare an la București un prestigios seminar internațional intitulat „Penser l’Europe”, „A gândi Europa”.