VOCEA ROMÂNĂ DIN LUME

Vă propun o întâlnire cu un român european. Această expresie, pe care ne-o va explica astăzi, îl caracterizează foarte bine pe domnul academician Eugen Simion.

Născut în 1933 lângă Ploiești, tânărul filolog Simion a colaborat cu Perpessicius la cercetarea și punerea în valoare a operei poetului nostru național Mihai Eminescu, activitate pe care a continuat-o, sub o formă sau alta, până astăzi.

Din 1964 predă istoria literaturii române, teorie literară și literatură comparată la Facultatea de Litere a Universității din București.

Între anii 1970 și 1973 a fost profesor invitat la Sorbonna, unde a predat cursuri despre cultura și civilizația română. Aici, la Paris, i-a cunoscut pe Eugen Ionescu, Mircea Eliade și Emil Cioran, care vor deveni, mai târziu, subiecte ale studiilor sale aprofundate.

După întoarcerea în țară, și-a publicat în 1977 jurnalul său parizian sub titlul Timpul trăirii, timpul mărturisirii, lucrare editată de cinci ori până în prezent.

Între anii 1998 și 2006, Eugen Simion a fost președintele Academiei Române, al cărei membru este din 1991.

În 1999 a creat Fundația Națională pentru Știință și Artă, al cărei președinte este și astăzi.

L-am numit pe Eugen Simion și „părintele Zilei Culturii Naționale”, sărbătorită pentru prima dată la 15 ianuarie 2011, având în vedere rolul esențial pe care l-a avut în instituirea acesteia.

Actuamente este corespondent al Academiei de Științe Politice și Morale din Franța, precum și membru al Academiilor din Danemarca, Spania, Grecia și Republica Moldova.

L-am rugat mai întâi pe academicianul Eugen Simion să ne vorbească despre Fundația Națională pentru Știință și Artă.

Așadar expresia „cetățean european” rămâne o formulă abstractă, dacă nu se concretizează într-una dintre diferitele culturi europene.

Noi putem fi cu adevărat europeni numai ca „români europeni”, în duhul celor care au fost astfel încă din zorii istoriei noastre.

Pentru că astfel s-au arătat deja prin cultura și faptele lor Sfinții Voievozi Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab și Constantin Brâncoveanu.

Vă propun astăzi o prezentare a istoriei Catedralei ortodoxe române Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail din Paris, în dialog cu Părintele paroh Constantin Târziu.

Situată în inima Parisului, în cartierul latin, aproape de Sorbonna, prima universitate din Europa, și de Catedrala catolică Notre Dame, prima catedrală gotică din lume, Catedrala ortodoxă română este cea mai veche biserică din capitala Franței unde Ortodoxia și-a aflat adăpost.

Pentru că istoria bisericii de pe strada Jean de Beauvais, numărul 9 bis, din al cincilea arondisment al Parisului, a început încă din secolul al XIV-lea.

În anul 1374, regele Franței Carol al V-lea a întemeiat această biserică gotică, numită atunci capela Sfântul Evanghelist Ioan a colegiului Beauvais, doar la câteva decenii după ce, la celălalt capăt al Europei, domnitorii Basarab I și Bogdan I întemeiaseră cele două principate române, Valahia și Moldova.

După o jumătate de mileniu, în 1882, un alt Carol, primul rege al României, a cumpărat biserica, aflată în cartierul universitar, pentru parohia ortodoxă română din Paris, ai cărei membrii erau în majoritate studenți. Pentru că tot mai mulți tineri boieri români veneau la studii în capitala Franței încă de pe la începutul secolului al XIX-lea.

Desigur, interiorul sfântului lăcaș a fost adaptat pentru a corespunde cultului ortodox. Altarul și naosul au fost, în același timp, separate și unite printr-un iconostas sculptat în lemn prețios, de o frumoasă factură neo-gotică, inspirată de stilul arhitectural gotic al edificiului.

Acesta este încununat cu o cruce fleurdelis-ată, adică având la capetele brațelor câte o floare de crin, simbolul monarhiei franceze, la origine un simbol occidental al fecioriei Maicii Domnului, numită aici Doamna noastră, Notre Dame, și considerată a fi ocrotitoare a Franței. Crucea originală amintește discret peste veacuri de ctitorirea bisericii de către regele Franței, Carol al V-lea.

De atunci, vechea capelă catolică franceză a devenit biserica ortodoxă română Sfinții Arhangheli.

Astfel, în această biserică din cartierul latin, s-au întâlnit culturile celor două popoare de origine latină, francez și român, unul din Occidentul și celălalt din Orientul Europei creștine.

Dar în anul 1948, ca reacție la instalarea forțată a comunismului în România, Biserica română din Paris s-a despărțit de Patriarhia Română, refuzând orice legătură cu statul comunist persecutor al creștinilor.

Astfel ea a devenit biserica exilului românesc, adăpost al multor refugiați politici, victime ale regimului comunist, care erau, până la sfârșitul anilor ’80, cei mai numeroși membrii ai diasporei.

În această perioadă dificilă, la biserica română din Paris puteau fi întâlnite toate marile personalități pe care România le-a dat culturii franceze : Virgil Gheorghiu slujea ca preot, Constantin Brâncuși cânta la strană, George Enescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade și chiar Emil Cioran participau la slujbe, iar viitorul ieromonah Rafail Noica descoperea aici Ortodoxia.

Sfântul Arhiepiscop rus din exil Ioan Maximovici slujea, într-o capelă a bisericii române, pentru parohia de exilați sârbi găzduită aici cu ospitalitate de comunitatea românească.

După hirotonia tânărului ieromonah Iosif Pop ca arhiepiscop la Paris, în anul 1998, a început o apropiere între parohia Sfinții Arhangheli și Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale. IPS Iosif a hirotonit doi preoți pentru această parohie.

În duminica de 25 noiembrie 2007, parohia Sfinții Arhangheli a sărbătorit a 125-a aniversare a cumpărării bisericii române din Paris de regele României Carol I și a 115-a aniversare a târnosirii ei de către episcopul Inochentie Ploieșteanu.

Era pentru a treia oară când Mitropolitul Iosif concelebra aici cu Arhiepiscopul Nataniel al diocezei românești din Biserica Ortodoxă a Americii, căreia aparținea canonic această parohie începând cu anul 2000.

La sfârșitul Liturghiei, IPS Iosif a citit mesajul Prea Fericitului Părinte Daniel, noul Patriarh al României, în care acesta cerea iertare și ierta pentru toate neajunsurile și întristările din relațiile între Biserica Ortodoxă Română și această comunitate din diaspora în perioada regimului comunist.

Mesajul patriarhal atât de așteptat a emoționat până la lacrimi episcopi, preoți și credincioși, într-un moment unic de împăcare.

Iertarea sinceră reciprocă a dus la împăcarea definitivă, în 10 mai 2009, când adunarea generală extraordinară a Bisericii române din Paris a decis în unanimitate să treacă în jurisdicția Mitropolitului Iosif al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale.

Asfel a fost vindecată rana despărțirii Bisericii exilului românesc de Biserica mamă, Patriarhia Ortodoxă Română.

Cu adevărat, în această vreme marcată de ură și învrăjbire, faptul de a regăsi unitatea după o despărțire de peste 60 de ani a fost totodată eveniment istoric și miracol.

Un eveniment care a deschis o nouă pagină în istoria bisericii ortodoxe române din Paris, devenită catedrală mitropolitană.

Reunirea vechii și noii diaspore, a refugiaților polititici, exilaților economici și studenților, a întărit comunitatea românească, cea mai mare comunitate ortodoxă din Franța, cu peste 50 de parohii și 9 mănăstiri.

Reprezentați în mozaicul din arcada gotică de deasupra porții catedralei ortodoxe române, Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail, Mai Marii Voievozi ai oștilor cerești, ocrotesc și astăzi unitatea românilor din Paris.

L-am rugat pe Părintele paroh Constantin Târziu să ne evoce câteva personalități și momente importante din istoria catedralei ortodoxe române din Paris.

Cântările liturgice au fost interpretate de grupul psaltic Stavropoleos din București, care a fost invitat în mai multe rânduri să cânte la Catedrala ortodoxă română Sfinții Arhangheli din Paris.

Vă invit astăzi la întâlnirea rarisimă cu un secol de viață.

Aici în Franța, în țara cu cei mai mulți centenari din Europa, unul dintre aceștia este român.

Maestrul Teodor Cosma a împlinit vârsta de o suta de ani pe 7 august 2010.

Dar povara anilor, adunați de-a lungul celui mai frământat veac din istorie, nu l-a lipsit nici de luciditate, nici de umor, nici de bună dispoziție.

A trăit jumătate din secolul său de viață în România și jumătate în Franța.

În casa părintească din București, copilul Teodor descoperea bucuria de a cânta la pian în anul marii uniri.

A absolvit Facultatea de drept din Paris, apoi Conservatorul de muzică din București și Ecole normale de musique din Paris.

La București, tânărul Teodor, numit de-acum și Teddy, a condus Jazzul Radio în anii ’30, a fost director al Teatrului Alhambra în anii ’40, a fondat și dirijat orchestra Electrecord în anii ’50. Devine asfel celebru ca un jazzman autentic, cunoscut și pentru improvizațiile sale la pian într-un stil personal.

Insist asupra carierei lui Teodor Cosma pentru că, în modestia lui, maestrul a preferat să-mi vorbească despre sucesele fiului său Vladimir Cosma, care a devenit cel mai celebru compozitor de muzică de film din Franța și pentru că are un tată plin de talent muzical și pedagogic.

L-am vizitat pe maestrul centenar, însoțit de Părintele diacon Viorel Nedelcu, de la Catedrala română din Paris, de care-l leagă o prietenie de suflet.

Teodor Cosma locuiește într-un apartament spațios, situat în cartierul select dintre Sena și bulevardul Champs Elysées. Pe un perete se află încă, la loc de cinste, afișul concertului său de la Moscova, unde a obținut cu orchestra Electrecord premiul întâi și medalia de aur la Festivalul Tineretului din URSS, în 1957.

Tocmai prânzise, invitat de fiul său Vladimir, și se întorcea sprinten acasă.

Ne-a întâmpinat cu rugăciunea lui Iisus înlocuind ultimul cuvânt păcătosul, prin dobitocul, într-o manieră de umor și autoironie care îi este specifică, așa cum aveam să înțeleg de-a lungul acestui interviu.

M-am așezat pe canapea, alături de paradoxala siluetă măruntă a monumentului secular.

L-am rugat pe maestrul Teodor Cosma să ne evoce mai întâi începuturile vieții sale centenare.

Ați ascultat primul cântec compus de copilul Vladimir Cosma la București în 1957, anul în care tatăl său Teodor, care-l interpretează aici împreună cu orchestra Electrecord, primea medalia de aur la Moscova.

Cel care considera la început că paternitatea este o situație nenorocită, își va sacrifica propria carieră, consacrându-și viața reușitei fiului său. Ajuns în Franța, Teodor Cosma trăiește, depășind secolul, însuflețit de succesele copilului său de care se temea, înainte de a-l cunoaște, că n-o să-l lase să trăiască.

Acest secol de experiență de viață ne dă o pildă, așadar, despre importanța de a permite copilului să se nască și de a-l naște și prin educație, pentru că el poate fi pentru părinții săi o șansă de împlinire și prelungire a vieții.

Educația este cu atât mai necesară în această vreme a relativismului în care nimic nu mai este de la sine înțeles ca altădată: nici limba, nici credința, nici patria, nici măcar heterosexualitatea.

Atenție, însă, la ce amintire lasă părinții copilului, care-i poate caracteriza uneori, și nu doar la o sută de ani, printr-un singur cuvânt: tata sever, mama muzicantă.

Am pus capăt interviului de teamă că l-am obosit prea mult pe maestrul centenar. Dar Teodor Cosma m-a condus în camera alăturată unde mi-a cântat la pian exact cântecele despre care-mi vorbise. Astfel, am putut să împodobesc cu ele această emisiune.

Am fost cucerit de verva și buna dispoziție a băiatului de o sută de ani care vorbește fluent, glumește și cântă. Într-o stare ca asta parcă merită să trăiești un secol.

La plecare, l-am îmbrățișat pe maestru, zicându-i în glumă că sper ca longevitatea să fie molipsitoare, dar nădăjduind să i se împlinească dorința sa fără margini, cât mai curând.

Pentru că, dacă perspectiva unei vieți îndelungate este atrăgătoare, cu cât mai mult este făgăduința unei vieți veșnice.

Vă invit să o ascultați astăzi pe violonista Diana Cazaban din Paris, care, pe strune de cuget și suflet, ne va interpreta relația dintre muzica simfonică și spiritualitatea creștină, în lumina experienței sale de 27 de ani de exil.

În România, după ce a absolvit conservatorul din București, a obținut, doi ani la rând, premiul întâi la concursul național de muzică de cameră.

Ajunsă în Franța, doamna Diana Cazaban a intrat, ca vioara întâi, în prestigioasa orchestră simfonică Lamoureux. Împreună cu această cea mai veche orchestră franceză, susține și astăzi concerte în diferite orașe din Europa.

Totodată este profesoară de vioară la Schola Cantorum, una dintre primele școli de muzică din Paris, situată într-o veche abație benedictină din apropierea cartierului latin.

Se ocupă de formarea tinerilor muzicieni și în cadrul orchestrei simfonice a universității Sorbona din Paris.

Ne va evoca astăzi și memoria soțului său, compozitorul Costin Cazaban, care a trecut în veșnicie în urmă cu un an și jumătate.

Am rugat-o pe Diana Cazaban să ne vorbească mai întâi despre începutul exilului său parizian.

Vă doresc o sărbătoare frumoasă în această Duminică a Sfinților Români.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât la 20 iunie 1992 „să se numere cu sfinţii şi să se cinstească după pravilă cu slujbă specială şi cu acatist toţi sfinţii din neamul românesc, ştiuţi şi neştiuţi, pentru a căror cinstire se instituie Duminica Sfinţilor Români, aşezată în calendarul Bisericii noastre, în fiecare an, a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră de-a lungul veacurilor”.

Icoana Sfinților Români

Instituirea sărbătorii Sfinților Români este cu atât mai binevenită cu cât urmează perioadei comuniste în care numeroși creștini români, știuți și neștiuți, au fost martirizați în lagăre și în închisori pentru credința ortodoxă și pentru demnitatea neamului nostru.

Pentru că prigoana anticrestină comunistă a făcut mai mulți mucenici în secolul XX decât toți martirii creștini din cele 19 veacuri precedente.

Pomenirea acestor mucenici și a jertfei lor pilduitoare este cinstită cu evlavie de credincioși mai ales astăzi când îi sărbătorim pe toți Sfinții Români, știuți și neștiuți, canonizați sau nu.

Din mulțimea de martiri ai credinței și patriei noastre care s-au jertfit în închisorile comuniste, vă propun astăzi figura luminoasă a unui mare intelectual ortodox român : Mircea Vulcănescu.

Mircea Vulcănescu

Născut în 1904 la București, Vulcănescu a strălucit în numeroase domenii : a fost filosof, teolog, jurist, sociolog, economist, scriitor, publicist și pedagog.

Între anii 1925 și 1927, a făcut studii de specializare în drept și sociologie la Paris.

Întors în țară, Mircea Vulcănescu a fost Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanțe în guvernul Ion Antonescu din 1941 până în 1944.

Titlul vestitei sale lucrări Dimensiunea românească a existenței definește bine modul de viață al acestui mare român, îndrăgostit de poporul său.

Dar comuniștii l-au condamnat în 1946 la opt ani de temniță grea ca dușman al poporului și criminal de război.

Ca urmare a regimului de exterminare la care a fost supus, a murit pe 28 octombrie 1952 în puşcăria de la Aiud, jertfindu-se pentru aproapele său.

Mircea Vulcănescu a fost evocat duminică, 22 mai, la Catedrala ortodoxă română Sfinţii Arhangheli din Paris, în cadrul primei conferinţe comemorative din seria intitulată Martor și dedicată martirilor-mărturisitori din temniţele comuniste.

Înaltpreasfinţitul Iosif, Mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale și Meridionale, a deschis această seară de pomenire printr-un parastas în memoria marelui filosof creştin.

Comemorarea a continuat printr-o masă rotundă la care au participat Mitropolitul Iosif şi
cele două fiice ale filosofului: Alexandra Elisabeta de Hillerin – Vulcănescu şi Maria Ioana Vulcănescu.

Catedrala a fost plină de români, majoritatea tineri, dornici să descopere o personalitate remarcabilă a neamului românesc.

Înaltpreasfinţitul Iosif a subliniat asemănarea dintre cuvintele lui Mircea Vulcănescu înainte de moartea sa martirică, „Să nu ne răzbunați !”, și cuvintele Mântuitorului Hristos pe cruce, „Iartă-i Doamne că nu știu ce fac !”.

Mediatorul conferinţei a fost Părintele Emilian Marinescu, consilier al Departamentului Cultural al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale.

L-am rugat să ne spună mai întâi cum a luat naștere inițiativa organizării acestei conferințe comemorative consacrate lui Mircea Vulcănescu.

Conferința comemorativă consacrată lui Mircea Vulcănescu, Catedrala română din Paris, 22.05.2011

După conferință a urmat o agapă oferită de către familia Vulcănescu.

Apoi le-am invitat pe cele două surori, Alexandra și Maria, să ne evoce amintirea tatălui lor. S-au așezat una lângă alta pe o bancă în capela Catedralei române din Paris și s-au întors în timp pe vremea când erau două copile, Sandra și Măriuca, fascinate de părintele lor drag. Astfel s-au completat una pe alta frățește, într-o evocare mai caldă și mai emoționantă decât cea de la masa rotundă, unde au fost impresionate de publicul atât de numeros.

Întâi i-am dat cuvântul sorei mai mari, Sandra Vulcănescu.

Așadar, Mircea Vulcănescu, cel ce strălucise ca universitar și ca membru al guvernului României, și-a asumat cu smerenie crucea umilinței și suferinței în temnițele comuniste. Acolo s-a asemănat jertfelnic atât de mult Celui răstignit încât fostul său coleg de celulă, Frățescu, mărturisea tuturor: „El a fost Hristosul meu”. Viața în Hristos a martirului Mircea a strălucit în neagra închisoare până la sfârșit, prin jerfa de sine pilduitoare și prin ultimele sale cuvinte „Să nu ne răzbunați!” inspirate de rugăciunea Mântuitorului pe cruce „Iartă-i Doamne că nu știu ce fac!”.

Invitatul meu de astăzi, domnul conferențiar doctor Viorel Ștefăneanu, predă literatură comparată și limba franceză la universitatea Paris Est.

S-a născut la începuturile instalării regimului comunist în România. Tatăl său, un profesor universitar cu studii de doctorat la Bordeaux, a fost considerat de noul regim ca fiind burghezo-moșier.
Fapt pentru care copilul Viorel și părinții săi au fost siliți să locuiască într-o singură cameră dintr-o casă naționalizată, unde baia și bucătaria erau comune pentru mai multe familii aflate în aceeași situație.

Înțelelegând din copilărie minciuna și alienarea promovate de sistemul totalitar comunist, tânărul Viorel Ștefăneanu a părăsit România în 1975.

Ajuns, ca refugiat politic, la Paris, a descoperit aici un Occident paradoxal, diferit de ceea ce sperase când plecase de acasă în căutarea libertății.

L-am vizitat pe Viorel Ștefăneanu în studioul său modest de la parter, cu vedere spre o mică grădină ca un colțișor de rai. Am remarcat îndată, pe pereții camerei sale, numeroase icoane, și, așezate pe rafturi, multe cărți dar și vechi casete video cu filme ale marilor
cineaști ca Tarkovski, Dreier sau Bergman.

Aici, acest doctor în literatură comparată la Sorbona, mi-a prezentat perspectiva sa, de « ideologie comparată », asupra comunismului pe care l-a părăsit și capitalismului pe care l-a găsit în Franța.

L-am rugat pe Viorel Ștefăneanu să ne vorbească mai întâi despre motivele plecării sale din România.

Ajuns la Paris în urmă cu peste 30 de ani în căutarea libertății, Viorel Ștefăneanu, conferențiar doctor în literatură comparată, ne-a oferit o îndrăzneață privire comparativă asupra comunismului și capitalismului, două ideologii și sisteme politice pe care le-a
cunoscut bine, din proprie experiență.

Aș adăuga doar că, dincolo de gândirea unică și, respectiv, politicul corect, care le caracterizează, adevărata libertate este cea interioară, după cum ne-a încredințat acum două milenii Cel ce a zis : Adevărul vă va face liberi.

Vă doresc o sărbătoare frumoasă astăzi la praznicul Pogorârii Sfântului Duh.

După cincizeci de zile de la Învierea Mântuitorului și după zece zile de la Înălțarea Sa, Sfântul Duh s-a pogorât peste apostoli în chip de limbi de foc care „au șezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi,
precum le dădea lor Duhul a grăi.”

„Dar de ce l-au văzut sub formă de limbi ?”, se întreba Sfântul Grigorie Palama într-una
din predicile sale. Apoi răspundea : „Pentru a arăta că Duhul Sfânt este de aceeași ființă cu Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu ; că nimic nu este mai înrudit cu cuvântul decât limba. În același timp era pentru harul învățăturii : că cine învață în Hristos trebuie să aibă o
limbă plină de har.”

Dar nu toate limbile reușesc să exprime prezența Sfântului Duh cu aceeași claritate.

În română, cuvântul „duhovnicesc”, vechi termen bisericesc, presupune în mod evident o
lucrare a Duhului Sfânt.

Neologismul „spiritual”, preluat din franceză, se referă și el mai întâi la ceva privitor la
spirit, având și sensul de imaterial, sufletesc și intelectual.

Astfel, și în acest caz, româna, limbă liturgică de peste trei veacuri, dă dovadă de precizie
duhovnicească și teologică.

Dar în franceză cuvântul „esprit” are și sensul de „duh”, „spirit” și pe cel de „minte”,
„rațiune”.

Această neclaritate lingvistică, pe care o regăsim în majoritatea limbilor neolatine,
dar și în alte limbi occidentale, a favorizat confuzia sprituală.

În Occident, „spiritual” devine sinonim cu „inteligent”, la capătul unui proces în care viața duhovnicească este înlocuită tot mai mult cu activitatea intelectuală, cu raționalismul.

Astfel, în mod paradoxal, filosoful anticreștin Voltaire era considerat un om spiritual în
Franța secolului al XVIII-lea.

Precizia duhovnicească a limbii române este apreciată în mod deosebit de un preot
francez, doctor în teologie ortodoxă, care a învățat-o în bisericile noastre.

Este vorba despre Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard, Potopop
al Protopopiatului Franţei din cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale
şi Meridionale.

Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard descinde dintr-o veche familie aristocratică
franceză. Dealtfel o nobleţe spirituală, autentic creştină, i se poate citi pe chip şi în gesturi. Este profesor universitar de limbi clasice şi preot paroh al parohiei ortodoxe francofone Saint Germain et Saint Cloud din Louveciennes, în apropierea Parisului.

După ce, în urmă cu aproape patruzeci de ani, a devenit ortodox în Biserica Ortodoxă
Română, Părintele Marc-Antoine a vizitat adeseori România.

Copil fiind, l-am văzut pentru prima oară în anii ’80, slujind ca preot la Mânăstirea Antim
din Bucureşti împreună cu duhovnicul său, Părintele stareț Sofian Boghiu.
Chipul ascetic al acestui preot ortodox francez, care făcea eforturi să slujească în limba română și roșea de fiecare dată când se încurca, mi-a făcut o impresie puternică. Dar n-am îndrăznit atunci să-i vorbesc.

L-am revăzut și ascultat în 1990, vorbind la prima întâlnire organizată de Frăția Ortodoxă
Română la București, când am avut și privilegiul unei prime convorbiri.

Apoi l-am citit în cartea Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, apărută în 1995 la Sibiu, pe care o publicase mai întâi în 1993 la Paris, cu titlul Ose comprendre que je t’aime, în traducere: „Îndrăznește să înțelegi că te iubesc”.

Prin această carte, în care prezenta convorbirile sale cu Părintele Academician Dumitru Stăniloae, publicul francez a putut să-l cunoască mai bine pe marele teolog român.

Din 2001, când am creat emisunea L’Eglise orthodoxe aujourd’hui, Biserica Ortodoxă astăzi, unica emisiune ortodoxă săptămânală din Paris, a cărei difuzare continuă la Radio Notre Dame în fiecare duminică, Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard este invitatul meu preferat, mereu dispus să-mi acorde un interviu, cu amabilitatea și competența care-i sunt caracteristice.

Pe cei care înțelegeți limba franceză, vă invit să-l ascultați în emisiunile L’Eglise
orthodoxe aujourd’hui, disponibile pe site-ul emisiunii la adresa ortradio.free.fr .

Dar astăzi avem bucuria de a-l asculta vorbind în limba noastră, cu smerenie, eleganță și
umor.
Părinte Marc-Antoine, pentru început vă rog să ne vorbiţi puţin despre dumneavoastră şi
să ne spuneţi de ce aţi devenit creştin ortodox.

Cu un spirit de observație fin și duhovnicesc, bazat pe vasta sa cultură franceză și română, precum și pe experiența sa de viață ortodoxă autentică, preotul francez Marc-Antoine Costa de Beauregard ne-a prezentat esența spiritualității românești cu căldura inimii
sale române.

Se cuvine așadar să punem la inimă cuvintele sale și să ne străduim ca, în țările unde locuim, să dăm mărturie prin viața noastră despre o civilizație românească a bunei cuviințe, a echilibrului duhovnicesc și a comuniunii persoanelor.

Hristos a înviat !

Sunt Bogdan Florin Vlaicu și vă spun bun găsit tuturor la Vocea română din lume, o emisiune a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale.

Lunea trecută a avut loc la Ambasada României din Paris un simpozion Constantin Brâncuși, cu prilejul aniversării a 135 de ani de la nașterea marelui artist.

Acest eveniment a fost precedat duminică de o slujbă de pomenire la catedrala ortodoxă română Sfinții Arhangheli și la mormântul lui Brâncuși de la cimitirul Montparnasse.

Simpozionul a fost onorat de prezența Ambasadorului Bogdan Mazuru și a academicienilor Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Maya Simionescu și Eugen Mihăescu.

Unul dintre organizatori, profesorul doctor Victor Crăciun, președintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, a lansat cu acest prilej monografiile sale Măiestrele și Brâncuși și Brâncuși – monumentul rugăciunea.

L-am rugat pe Victor Crăciun să ne vorbească mai întâi despre întemeierea Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni.

Hristos a înviat !

Sunt Bogdan Florin Vlaicu și vă spun bun găsit tuturor la Vocea română din lume, o emisiune a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale.

Joia trecută, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales pe Preasfinţitul Părinte Irineu Pop Bistriţeanul, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, ca Arhiepiscop al Alba Iuliei.

Din acele regiuni ale Transilvaniei, de unde provine și astăzi o mare parte a diasporei române, au plecat în secolul al XIX-lea primii români în America, atrași de promisiunile Lumii Noi.

În SUA continuă pelerinajul cu moaștele Sfântului Ierarh Nectarie, făcătorul de minuni, care au fost aduse vinerea trecută, din mânăstirea Radu Vodă din Bucureşti, în Catedrala românească Sfinții Împăraţi Constantin şi Elena din Chicago, la invitația IPS Arhiepiscop
Nicolae al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din cele două Americi. Delegaţia Patriarhiei Române, condusă de PS Varsanufie Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, va continua mâine pelerinajul cu sfintele moaște prin mai multe biserici românești din America : parohiile Sf. Treime Detroit, Sf. Gheorghe Windsor, Buna Vestire Cleveland, Sf. Treime Philadelphia, Sf. Nicolae New York, Sf. Treime Rochester, Sf. Parascheva Wakefield, și Mânăstirea Sf. Dimitrie cel Nou din Middletown, a cărei biserică va fi sfințită cu acest prilej duminică, 5 iunie.

În America de Nord există astăzi două dioceze românești.

Episcopia Ortodoxă Română a Americii face parte din Biserica Ortodoxă Americană, are sediul la Detroit și îl are ca întâistătător pe IPS Arhiepiscop Nathaniel Popp, un urmaș al românilor ardeleni emigrați aici la începutul secolului XX.

Arhiepiscopia Ortodoxă Română din cele două Americi face parte din Biserica Ortodoxă Română, are sediul la Chicago și este condusă de IPS Arhiepiscop Nicolae Condrea.

Voi continua astăzi dialogul, început într-o emisiune anterioară, cu Arhiepiscopul Nicolae al celor două Americi despre românii și Ortodoxia de pe continentul nord-american.