Vă doresc o sărbătoare frumoasă în această Duminică a Sfinților Români.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât la 20 iunie 1992 „să se numere cu sfinţii şi să se cinstească după pravilă cu slujbă specială şi cu acatist toţi sfinţii din neamul românesc, ştiuţi şi neştiuţi, pentru a căror cinstire se instituie Duminica Sfinţilor Români, aşezată în calendarul Bisericii noastre, în fiecare an, a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră de-a lungul veacurilor”.
Instituirea sărbătorii Sfinților Români este cu atât mai binevenită cu cât urmează perioadei comuniste în care numeroși creștini români, știuți și neștiuți, au fost martirizați în lagăre și în închisori pentru credința ortodoxă și pentru demnitatea neamului nostru.
Pentru că prigoana anticrestină comunistă a făcut mai mulți mucenici în secolul XX decât toți martirii creștini din cele 19 veacuri precedente.
Pomenirea acestor mucenici și a jertfei lor pilduitoare este cinstită cu evlavie de credincioși mai ales astăzi când îi sărbătorim pe toți Sfinții Români, știuți și neștiuți, canonizați sau nu.
Din mulțimea de martiri ai credinței și patriei noastre care s-au jertfit în închisorile comuniste, vă propun astăzi figura luminoasă a unui mare intelectual ortodox român : Mircea Vulcănescu.
Născut în 1904 la București, Vulcănescu a strălucit în numeroase domenii : a fost filosof, teolog, jurist, sociolog, economist, scriitor, publicist și pedagog.
Între anii 1925 și 1927, a făcut studii de specializare în drept și sociologie la Paris.
Întors în țară, Mircea Vulcănescu a fost Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanțe în guvernul Ion Antonescu din 1941 până în 1944.
Titlul vestitei sale lucrări Dimensiunea românească a existenței definește bine modul de viață al acestui mare român, îndrăgostit de poporul său.
Dar comuniștii l-au condamnat în 1946 la opt ani de temniță grea ca dușman al poporului și criminal de război.
Ca urmare a regimului de exterminare la care a fost supus, a murit pe 28 octombrie 1952 în puşcăria de la Aiud, jertfindu-se pentru aproapele său.
Mircea Vulcănescu a fost evocat duminică, 22 mai, la Catedrala ortodoxă română Sfinţii Arhangheli din Paris, în cadrul primei conferinţe comemorative din seria intitulată Martor și dedicată martirilor-mărturisitori din temniţele comuniste.
Înaltpreasfinţitul Iosif, Mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale și Meridionale, a deschis această seară de pomenire printr-un parastas în memoria marelui filosof creştin.
Comemorarea a continuat printr-o masă rotundă la care au participat Mitropolitul Iosif şi cele două fiice ale filosofului: Alexandra Elisabeta de Hillerin – Vulcănescu şi Maria Ioana Vulcănescu.
Catedrala a fost plină de români, majoritatea tineri, dornici să descopere o personalitate remarcabilă a neamului românesc.
Înaltpreasfinţitul Iosif a subliniat asemănarea dintre cuvintele lui Mircea Vulcănescu înainte de moartea sa martirică, „Să nu ne răzbunați !”, și cuvintele Mântuitorului Hristos pe cruce, „Iartă-i Doamne că nu știu ce fac !”.
Mediatorul conferinţei a fost Părintele Emilian Marinescu, consilier al Departamentului Cultural al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale.
L-am rugat să ne spună mai întâi cum a luat naștere inițiativa organizării acestei conferințe comemorative consacrate lui Mircea Vulcănescu.
După conferință a urmat o agapă oferită de către familia Vulcănescu.
Apoi le-am invitat pe cele două surori, Alexandra și Maria, să ne evoce amintirea tatălui lor. S-au așezat una lângă alta pe o bancă în capela Catedralei române din Paris și s-au întors în timp pe vremea când erau două copile, Sandra și Măriuca, fascinate de părintele lor drag. Astfel s-au completat una pe alta frățește, într-o evocare mai caldă și mai emoționantă decât cea de la masa rotundă, unde au fost impresionate de publicul atât de numeros.
Întâi i-am dat cuvântul sorei mai mari, Sandra Vulcănescu.
Așadar, Mircea Vulcănescu, cel ce strălucise ca universitar și ca membru al guvernului României, și-a asumat cu smerenie crucea umilinței și suferinței în temnițele comuniste. Acolo s-a asemănat jertfelnic atât de mult Celui răstignit încât fostul său coleg de celulă, Frățescu, mărturisea tuturor: „El a fost Hristosul meu”. Viața în Hristos a martirului Mircea a strălucit în neagra închisoare până la sfârșit, prin jerfa de sine pilduitoare și prin ultimele sale cuvinte „Să nu ne răzbunați!” inspirate de rugăciunea Mântuitorului pe cruce „Iartă-i Doamne că nu știu ce fac!”.