Vă doresc o sărbătoare frumoasă astăzi la praznicul Pogorârii Sfântului Duh.
După cincizeci de zile de la Învierea Mântuitorului și după zece zile de la Înălțarea Sa, Sfântul Duh s-a pogorât peste apostoli în chip de limbi de foc care „au șezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.”
„Dar de ce l-au văzut sub formă de limbi ?”, se întreba Sfântul Grigorie Palama într-una din predicile sale. Apoi răspundea : „Pentru a arăta că Duhul Sfânt este de aceeași ființă cu Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu ; că nimic nu este mai înrudit cu cuvântul decât limba. În același timp era pentru harul învățăturii : că cine învață în Hristos trebuie să aibă o limbă plină de har.”
Dar nu toate limbile reușesc să exprime prezența Sfântului Duh cu aceeași claritate.
În română, cuvântul „duhovnicesc”, vechi termen bisericesc, presupune în mod evident o lucrare a Duhului Sfânt.
Neologismul „spiritual”, preluat din franceză, se referă și el mai întâi la ceva privitor la spirit, având și sensul de imaterial, sufletesc și intelectual.
Astfel, și în acest caz, româna, limbă liturgică de peste trei veacuri, dă dovadă de precizie duhovnicească și teologică.
Dar în franceză cuvântul „esprit” are și sensul de „duh”, „spirit” și pe cel de „minte”, „rațiune”.
Această neclaritate lingvistică, pe care o regăsim în majoritatea limbilor neolatine, dar și în alte limbi occidentale, a favorizat confuzia sprituală.
În Occident, „spiritual” devine sinonim cu „inteligent”, la capătul unui proces în care viața duhovnicească este înlocuită tot mai mult cu activitatea intelectuală, cu raționalismul.
Astfel, în mod paradoxal, filosoful anticreștin Voltaire era considerat un om spiritual în Franța secolului al XVIII-lea.
Precizia duhovnicească a limbii române este apreciată în mod deosebit de un preot francez, doctor în teologie ortodoxă, care a învățat-o în bisericile noastre.
Este vorba despre Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard, Potopop al Protopopiatului Franţei din cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale.
Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard descinde dintr-o veche familie aristocratică franceză. Dealtfel o nobleţe spirituală, autentic creştină, i se poate citi pe chip şi în gesturi. Este profesor universitar de limbi clasice şi preot paroh al parohiei ortodoxe francofone Saint Germain et Saint Cloud din Louveciennes, în apropierea Parisului.
După ce, în urmă cu aproape patruzeci de ani, a devenit ortodox în Biserica Ortodoxă Română, Părintele Marc-Antoine a vizitat adeseori România.
Copil fiind, l-am văzut pentru prima oară în anii ’80, slujind ca preot la Mânăstirea Antim din Bucureşti împreună cu duhovnicul său, Părintele stareț Sofian Boghiu.
Chipul ascetic al acestui preot ortodox francez, care făcea eforturi să slujească în limba română și roșea de fiecare dată când se încurca, mi-a făcut o impresie puternică. Dar n-am îndrăznit atunci să-i vorbesc.
L-am revăzut și ascultat în 1990, vorbind la prima întâlnire organizată de Frăția Ortodoxă Română la București, când am avut și privilegiul unei prime convorbiri.
Apoi l-am citit în cartea Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, apărută în 1995 la Sibiu, pe care o publicase mai întâi în 1993 la Paris, cu titlul Ose comprendre que je t’aime, în traducere: „Îndrăznește să înțelegi că te iubesc”.
Prin această carte, în care prezenta convorbirile sale cu Părintele Academician Dumitru Stăniloae, publicul francez a putut să-l cunoască mai bine pe marele teolog român.
Dar astăzi avem bucuria de a-l asculta vorbind în limba noastră, cu smerenie, eleganță și umor.
Părinte Marc-Antoine, pentru început vă rog să ne vorbiţi puţin despre dumneavoastră şi să ne spuneţi de ce aţi devenit creştin ortodox.
Cu un spirit de observație fin și duhovnicesc, bazat pe vasta sa cultură franceză și română, precum și pe experiența sa de viață ortodoxă autentică, preotul francez Marc-Antoine Costa de Beauregard ne-a prezentat esența spiritualității românești cu căldura inimii sale române.
Se cuvine așadar să punem la inimă cuvintele sale și să ne străduim ca, în țările unde locuim, să dăm mărturie prin viața noastră despre o civilizație românească a bunei cuviințe, a echilibrului duhovnicesc și a comuniunii persoanelor.